Purtăm fiecare câte o mască.

Ninge peste pleoapele mele răvăşite de picături sărate.Abia-mi ţin ochii deschişi,dar ceaţa ce-o văd în faţă e perfectă pentru a vedea doar esenţialul.Mă lovesc în faţă felurite particule tăioase,mici şi reci.
Pe lângă mine trec oameni grăbiţi,distraţi,mult prea preocupaţi de mersul lor constant şi plictisitor.Atât de preocupaţi cu-aceste nimicuri numite “probleme cotidiene”,încât au uitat să fie aşa cum sunt defapt.Au uitat să se exprime,să fie ei şi atât, în faţa asprului public reprezentat de societatea mediocră şi monotonă.O societate snoabă,plină de prejudecăţi.O societate în care ţi-e pur şi simplu silă să te mai chinui să fii tu,pentru că…pentru că nu merită. Afişăm,deci,zilnic,în speranţa că vom trece cu bine prin viaţă,aceeaşi mască ce ascunde adevărata noastră fire,temerile şi cele mai lăuntrice dureri.Afişăm o mască impecabilă,cu un suflet împlinit şi conştiinţa curată… Toate astea până când cineva ne descoperă.Cineva care nu face parte din hoarda de netoţi care ne trag în jos,cineva căruia,surprinzător,îi pasă de ce ar putea fi dincolo de ce afişăm.Atunci,ne simţim în sfârşit în stare să fim noi!Şi asta doar pentru că într-un final cineva a văzut dincolo de mască.
Dar ce-ar fi dacă nu am întâlni astfel de oameni în viaţă?

——

Am rămâne captivi,iremediabil,în aceeaşi piesă de teatru proastă şi plictisitoare ce se repetă la nesfârşit…